În articolul de ieri am aflat de la Iuliana Roca, Project Manager în cadrul Fundației Nadia Comăneci, multe informații valoroase pentru părinți, iar astăzi vom vedea ce părere are cea care a lucrat cu mai bine de 2.500 de copii despre temele elevilor (cât sunt sau nu de utile), despre sacrificiile pe care părinții le fac pentru micuții lor, ce ar schimba la sistemul de educație românesc și cum poți crește un copil fericit.
Cum poți crește un copil fericit? Ce e de făcut ca să reușim acest lucru?
Dacă ar știi cineva răspunsul la această întrebare, n-am mai avea copii nefericiți, nu-i așa? Adevărul că binele și fericirea sunt relative. Și problema cred că apare atunci când credem că fericirea noastră trebuie să fie și a celuilalt. Inclusiv când vine vorba de relația părinți-copil. Părinții cred că fericirea lor trebuie să fie și fericirea copilului și copiii se așteaptă ca ceea ce îi face pe ei fericiți să fie suficient și pentru părinți. În realitate, pentru că toți suntem diferiți și fiecare este unic, și fericirea este alta pentru fiecare dintre noi. De aceea nici nu există rețete standard pentru a crește un copil fericit. Dar există poate niște aspecte la care putem fi atenți pentru a crește niște copii cât se poate de fericiți. În primul rând, atenția și ascultarea activă. Mă refer la diferența dintre a auzi ce spun și a asculta ce spun. Adică a înțelege, din perspectiva lor, ceea ce exprimă în cuvinte și mai ales printre cuvinte, prin comunicarea non-verbală. În orice relație e nevoie de empatie și compasiune, de înțelegere și toleranță, iertare. Inclusiv în familie, între părinți și copii. Și este în primul rând rolul părinților să arate empatie și compasiune, înțelegere și iertare, ascultare activă și exprimarea emoțiilor, pentru a li se răspunde la fel. Dar și părinții sunt oameni. Și ei sunt supuși greșelii și ei se pot simți epuizați, iar în aceste momente nu putem fi cei mai buni părinți pentru cei mai fericiți copii. De aceea, că tot se vorbește de parenting cu blândețe, ar trebuie să fim blânzi, empatici, îngăduitori nu doar cu cei mici, dar și cu noi înșine. Să nu uităm că și părinții trebuie să fie fericiți și, spun specialiștii, un părinte fericit are cele mai mari șanse să crească un copil fericit, fără neapărat să caute să urmeze o rețetă de parenting de succes.
Care sunt problemele de care te-ai lovit de când ai născut, de când ești mamă?
Avem o zi la dispoziție să vorbim despre asta? Adevărul e că fiecare mamă trece prin diferite etape, la fel ca și copilul cu ale lui etape de dezvoltare. Eu zic că sunt norocoasă, pentru că nu am avut probleme de sănătate, nici noi, părinții, nici copilul. Astea, da, mi se pare cu adevărat probleme. Restul, că se triază prietenii, că trebuie să alegi între timpul cu copilul și job, că uneori nu mai ai timp de nimic altceva, că ai momente când simți că nu vei mai fi niciodată odihnit și multe altele, sunt de fapt nimicuri, care trec. Și vin altele 🙂
Vă sacrficați pentru copil? Că tot vorbeam de diferite curente există unul care m-a pus cumva pe gânduri: că nu e bine să ne sacrificăm pentru copil. Dvs. de ce parte a baricadei sunteți?
Da, știu că există acest curent al “nu te sacrifica pentru copil”. Personal, cred că vine din același curent de critică și presiune asupra părinților și nu pot să fiu de acord întru totul cu el, fără nicio nuanțare sau măcar o clarificare a ce înseamnă acest “sacrificiu pentru copil”. Am întâlnit adepți ai acestui curent care spun că nu se sacrifică pentru copil și, prin urmare, nu renunță la ieșirile între fete, respectiv între băieți, sau ieșirile din club. Sau care și-au lăsat copiii să-i crească bunicii și ei îi vizitează o dată la lună, câteva ore, pentru că zice-se nu-și sacrifică viața, cariera, pentru copil. Mie îmi pare că picăm dintr-o extremă în alta. Din extrema în care te sacrifici uitând aproape de propria personalitate și a nu mai face nimic fără copilul lipit de tine, în extrema în care aproape că se poate spune că nu te sacrifici tu, dar sacrifici copilăria lui pentru tine. Eu cred că uneori nu se poate fără puțin sacrificiu, dar nici nu trebuie să îți ștergi propria viață cu buretele doar pentru că ai devenit părinte. Eu spun că eu mă sacrific pentru copil. Și am convingerea că cei mai mulți fac asta, chiar și dacă nu își dau seama. Când vii seara de la muncă, după o zi grea, nu ai mereu dispoziție de joacă sau verficat teme. Dar faptul că treci peste starea ta de oboseală, epuizare, lipsă de chef, și ești aproape de copil când și cum are nevoie, e tot o formă de sacrificiu. Pentru că, dacă nu ai fi fost părinte, ai fi lenevit la un film probabil. Dar și sacrificiul ăsta e sursa unor satisfacții de neegalat. Și poate ar trebui să vorbim mai mult despre asta, despre acea bucurie și iubire de care nu credeai că ești capabil înainte de a fi părinte, decât despre ce “pierzi” sau trebuie să “sacrifici”.
Să discutăm puțin despre temele pe care le primesc cei mici. Sunteți pro teme sau mai degrabă ați vrea să se renunțe la ele?
Succes în învățare fără muncă individuală nu se poate, orice specialist în educație sau psihologia copilului știe asta foarte bine. Uitați-vă la cei care au făcut performanță, fie ei sportivi sau mari muzicieni, spre exemplu. Nu poți fi campion fără multă muncă. Și nu doar în sala de antrenament, ci prin antrenament individual, acasă. La fel și cu succesul academic. Dacă vrei mai mult decât programa sau dacă pur și simplu vrei să ții pasul cu programa, în cazul unor copii care nu au înclinații matematice, spre exemplu, lucrul individual este obligatoriu. Și vorbesc mai mult despre lucrul individual decât despre teme, pentru că trebuie să ne schimbăm puțin paradigma de gândire în relația cu temele. Pentru că teama asta în privința temelor o au mai ales adulții și le-o insuflă copiilor chiar înainte de a merge la școală. “Lasă că o să vezi tu când o să mergi la școală și o să ai teme, s-a dus cu joaca!” Cam cât de fericit credeți că va fi un copil care a primit în mod repetat acest mesaj atunci când va avea prima temă pentru acasă, fie ea și de doar trei probleme? Și cum credeți că va primi un copil tema, dacă înainte de școală, mergând la diferite activități, că tot am vorbit despre ele, ar fi îndrumat să povestească, să repete, să lucreze și acasă ceea ce a învățat la aceste activități, iar când ar fi la școală i s-ar spune că tema e la fel ca atunci când mergea la dans și repeta și acasă? Chiar dacă știm că în timp este posibil ca volumul temelor să crească, măcar nu vom avea frică sau respingere totală din prima. Plus că, în sistemul nostru cel puțin, în programa actuală, cu multă informație de predat și timp aproape inexistent pentru aprofundare la clasă, nici nu se poate fără teme. Ideal este ca temele să fie valoroase nu prin cantitate, ci prin calitate, prin diversitate și echilibru – dacă sunt mai multe teme într-o zi la matematică, să fie mai puține la comunicare și invers. Măcar în clasele primare.
Ce ați schimba la sistemul de educație din România dacă ați putea face acest lucru?
Aici, avem nevoie de zile în șir de dezbatere. Și oricum, schimbările, oricare ar fi ele și oricât de bune, nu se pot face peste noapte. Personal cred că trebuie să ne întoarcem mai mult spre copil, respectiv spre psihologia copilului. Și să echilibrăm capacitatea de învățare la o anumită vârstă cu acele cunoștințe și abilități pe care trebuie să le aibă copilul la vârsta respectivă. Și de aici aș porni organizarea, structurarea, materiei informației și metodelor de predare-învățare. Și aș implica în trasarea obiectivelor generale și specifice, în realizarea programei și manualelor, atât psihologi cât și experți în educație și, mai ales, profesori cu experiență la acel nivel de vârstă. Un profesor universitar nu mai poate coborî la nivelul de limbaj și gândire al unui copil de 8 ani, nici să vrea!
*Va urma!
**Articol susținut de Sterimar din dorința de îi ajuta pe părinți în creșterea sănătoasă (psihică, fizică, de orice fel) a micuților.
