Iuliana Roca, expert parenting: Parintii, captivi intre pedepse si recompense

A devenit din ce în ce mai greu să crești un copil în ziua de astăzi. Ne lovim de foarte multe probleme pentru care nu am găsit încă cele mai potrivite soluții. Nu știm la ce vârstă să ne dăm micuțul la școală, ce instituție să alegem, la câte activități este indicat să îl înscriem, dacă e bine să ne punem în “slujba” acestuia, cât de bune/rele sunt recompensele/pedepsele. Și lista de nedumeriri este mare. Așa că, din dorința de a găsi câteva răspunsuri la întrebările care ne macină pe noi, părinții, am stat de vorbă cu Iuliana Roca, Project Manager în cadrul Fundației Nadia Comăneci. Unul dintre proiectele de care se ocupă este Centrul MiniMe, care include și organizarea unor activităti pentru copii cu vârste cuprinse între 3 și12 ani, activități de mișcare și dezvoltare personală. În cei șapte ani de la lansarea proiectului, a lucrat cu peste 2.500 de copii și pe mulți dintre ei i-a văzut crescând și dezvoltându-se frumos timp de 4-5 ani.

Iuliana Roca este și mama unui băiat minunat despre care ea spune că o ajută, fără să vrea, să se descopere în fiecare zi – cu bune și cu rele, dar mai ales cu putere și încredere.

Maria Stoica: Ne puteți spune când se poate spune despre un copil că are mult prea multe activități extra-școlare sau că acestea sunt insuficiente? Știți bine că există “voci” care îi critică pe unii părinți că-și “exploatează” micuții ducându-i la diverse cursuri.

Iuliana Roca: Fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul său. Și e normal. Spre deosebire de părinții noștri care își doreau, în primul rând, să învățăm la școală, să terminăm o facultate și să ne găsim un job mai bun, mai curat, ca să depășim cumva condiția lor, astăzi toate acestea nu mai par suficiente. Astăzi, părinții, din dorința de a le crea copiilor contextul unei șanse în plus la ceva “mai bun”, îi încadrează în diferite activități extra-școlare. Luate separat, fiecare activitate de acest fel, fiecare atelier, are în mod evident un beneficiu pentru formarea personalității copilului. Dar pentru mulți părinți, aceste activități sunt un fel de goană după descoperirea “talentului” și “succesului”. Există anumite voci care susțin că fiecare copil e un geniu, că fiecare copil are un talent sau că fiecare copil e un campion. Personal cred că exagerăm puțin. Nu putem fi toți excepționali. Nu cred că toți copiii pot face performanță. Dar putem să completăm educația de acasă și cea de la școală cu activități de dezvoltare fizică și psihică, intelectuală, creativă etc. Condiția este să nu exagerăm. Să nu le ocupăm copiilor tot timpul cu activități. Să nu le furăm copilăria. Pentru un copil, timpul de joacă liberă este esențial. Joaca aceea neorganizată, aparent haotică și fără rost, afară, în parc, cu alți copii, este mult mai importantă pentru dezvoltarea unor abilități sociale și de relaționare decât orice altă activitate organizată unde există un adult care să traseze reguli și limite sau să ofere indicii despre ce și cum. În joaca neorganizată, copiii învață singuri cum să își creeze singuri limite și reguli, să se coordoneze și să conlucreze unii cu alții, să țină cont și de părerea celorlalți fără a uita de propriile bucurii și conștientizează mai bine relațiile interumane, decât atunci când doar urmează niște indicații. Dar ca să revenim la activitățile extrașcolare, trebuie să mai ținem cont și de ce îi place copilului, de ce i se potrivește. Și cred că două activități pot fi suficiente – una sportivă și una mai creativă, fără a vorbi de performanță. Și cele două activități pot fi mereu alte două în fiecare an, dacă există dorința de a încerca și altceva, pentru că fiecare activitate ajută la dezvoltarea altor abilități. Iar când intervine performanța, mai ales sportivă, acea unică disciplină este mai mult decât suficientă.

Ne puteți spune care este vârsta ideală la care un copil ar trebui să înceapă să frecventeze activități și care sunt cele pe care le recomandați dvs?

Astăzi există activități pentru copii de toate vârstele, inclusiv pentru cei foarte mici, chiar și sub un an, unde este nevoie bineînțeles și de prezența și implicarea unui adult. În acest caz, e vorba despre disponibilitate. Personal, recomand ca la vârste mai mici să fie mai degrabă ateliere punctuale, decât activități care se desfășoară pe termen lung, de două – trei ori pe săptămână. Depinde și de tipul activității, bineînțeles. Depinde și de copil, dar și de mediul de creștere, ca să spunem așa. Dacă ai un copil care își petrece mai toată ziua în curte, afară, cu alți copii de vârsta lui, nu cred că la 2 ani are nevoie de altceva. La 4, poate că da. Oricum intervine curiozitatea naturală, dorința de cunoaștere, specifică vârstei. Și-atunci pot fi încercate diferite activități. La vârste foarte mici, cercetătorii au arătat că e perioada propice de interacțiune cu o limbă străina. Pentru dezvoltarea fizică, înotul este prima recomandare. Apoi, sunt multe cluburi care organizează cursuri pentru copii, în general începând de la 3 – 4 ani, fie că vorbim de activități sportive sau artistice. Cel mai important în alegerea unei activități este copilul, profilul sau și mai ales răspunsul unui copil. Dacă un copil nu merge cu plăcere la o activitate sau chiar spune că nu vrea, nu îi place, dar părintii insistă, îl forțează, nu numai că sunt anulate beneficiile activității respective, ba sunt create și anumite frustrări total dăunătoare copilului. Alegerea unei activități nu este despre ce îi place sau nu părintelui, despre ce a visat când era el însuși copil sau propriile sechele din copilărie, ci despre ce îi place și i se potrivește copilului.

La ce trebuie să fie atent un părinte atunci când își înscrie copilul la o activitate? Să spunem că e decis pentru o activitate, dar nu știe încă la ce centru să-l ducă?

Ca și în cazul grădiniței sau școlii, sunt doi factori decisivi: distanța și profesorul. Distanța, pentru că nu cred că trebuie să piardă patru ore dintr-o zi pentru o activitate de 50 de minute, decât poate când vorbim de performanță unde oricum antrenamentele sunt de peste două ore pe zi. Dar cel mai important rămâne profesorul, modul de lucru al acestuia și mai ales relația pe care reușește să o creeze cu copilul. Iar copiii simt imediat dacă rezonează cu omul din fața lor și pot chiar și după numai o oră să spună dacă vor să revină sau nu.

Am ajuns la un subiect sensibil: predepse și recompense. Ce facem cu acestea, le păstrăm sau renunțăm la ele?

Recunosc că nu sunt tocmai în acord cu acest curent din parentingul modern. Poate că recompensele și pedepsele în sine, luate la sensul brut, nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru dezvoltarea copiilor, mai ales când nu sunt susținute de un context real, de explicații și părintele nu este consecvent. Dar, din păcate, mulți părinți de astăzi au înțeles excluderea recompenselor și mai ales a pedepselor din educație printr-un soi de libertate necondiționată, fără limite sau reguli, fără relații de tip cauză-efect sau consecințe-răspundere. Și psihologii pot demonstra că această libertate exagerată este chiar mai nocivă decât recompensa sau pedeapsa – și nu mă refer la pedepse corporale sau privări de lucruri esențiale. Copiii au nevoie de reguli și limite, au nevoie să înțeleagă că orice decizie, alegere sau acțiune are o urmare și că există și consecințe în cazul unor fapte nu tocmai bune. Copiii trebuie să știe inclusiv faptul că regulile pot diferi de la un mediu la altul, că acasă sunt niște reguli ale familiei și că la grădiniță sunt alte reguli, spre exemplu, specifice comunității respective. Uneori am impresia că uităm că suntem ființe sociale și că trăim într-o societate cu reguli și legi care trebuie respectate. Și copiii au socitatea lor, universul lor, care la fel are nevoie de limite și reguli. Și are nevoie chiar și de recompense, dar recompense clare, fundamentate și consecvente. Recompensa la nivelul faptei – nu jucărie de două sute de lei pentru că a urcat singur pe scări, spre exemplu. Pentru aceeași faptă bună, același tip de recompensă. Dacă am promis o recompense ne ținem de promisiune. Și nu oferim recompensa înainte de acțiunea propriu-zisă.

Ce credeți că fac greșit părintii din ziua de astăzi?

Asta e o întrebare capcană. Și știu că există tendința de a-i arăta pe părinți cu degetul și a-i judeca pentru ce fac în rolul de părinți. Cred că suntem prea asprii unii cu alții și prea exigenți cu noi înșine. Avem prea multe așteptări și punem prea mult presiune pe părinți. În realitate nu există o rețetă a succesului universal valabilă în creșterea copiilor. Așa încât să spui că cineva nu e părinte bun, că tu ai face mai bine, e puțin cam exagerat. Nimeni altcineva nu poate fi 100% în pielea unui alt părinte și nu poate știi cu adevărat care sunt luptele sale interioare și cât de mult face în realitate. Ceea ce mi se pare mie însă astăzi că tindem să facem nu tocmai bine, și ni se întâmplă tuturor părinților într-un moment sau altul, este că ne luăm prea în serios. Parcă suntem într-un continuu examen de părințeală și trebuie să demonstrăm că suntem cei mai buni și copiii noștri cei mai cei. De aici, tendința de a judeca faptele și relațiile copiilor din perspectiva de adult, de a rezolva problemele copiilor din aceeași poziție de adult și de a-i privi pe propriii copii ca pe niște adulți mai mici. Uităm că sunt copii, că și noi am fost copii, am trecut prin acelea și etape și am făcut aceleași “boacăne”.

Ce făceau mai bine părinții noștri decât noi și ce făceau mai rău?

În primul rând, aici vreau să fac o mențiune. Personal nu cred că este corect acest curent de a pune în cârca părinților noștri toate problemele noastre de adulți. De acord, fiecare dintre noi are niște “bube” din copilărie, dar știu foarte bine că un adult nu răsare peste noapte imediat ce iese din copilărie, după cei șapte ani de-acasă. Până să fim adulții de azi, am trecut prin multe etape, am fost influențați și de alte medii decât cel de-acasă, ne-am auto-educat. Sau cel puțin așa se întâmplă natural, în dezvoltarea noastră. Dar probabil că e mai simplu să spui “așa am învățat acasă”, “așa am văzut acasă”, “ai mei sunt de vină”, decât să te uiți puțin în interiorul tău, să derulezi puțin firul propriei vieți și să realizezi că viața ți-a oferit suficient de multe contexte (și oameni potriviți) de auto-învățare, auto-educare și chiar auto-îndreptare, pe care le-ai cam ignorat sau le ignori în continuare.

Ceea ce cred că făceau bine părinții nostri, deși poate nu tocmai conștient, ci pentru că așa erau vremurile, era faptul că ne lăsau să ne descurcăm și nu erau non-stop în ceafa noastră. Faptul că ne jucam foarte mult afară și, mai ales, singuri, fără niciun adult în preajmă, ne-a ajutat cel mai mult. Și noi cădeam, ne loveam, ne îmbrânceam, ne băteam chiar, ne dădeam porecle, făceam diferențe, găști, aveam preferințe, pe unii îi excludeam, pe alții îi lăudam exagerat… Dar nu era niciun adult care să intervină, să ne dicteze cum ar trebui să ne comportăm, să ne acuze de bullying și altele asemenea. Toate relațiile le gestionam și reglam singuri între noi. Ne certam, sufeream, dar tot noi ne împăcam, ne reîmprieteneam, inversam roluri, alegeam lideri, reorganizam grupuri și găști de prieteni. Nu făceam cursuri de dezvoltare personală, inteligență emoțională și relațională. Învățam prin observație directă și experimentând. Dacă intervenea un părinte, era mai rău. Pentru că din cauza intervenției, exista un zid pe care îl săreai cu greu ca să echilibrezi o relație copil-copil sau părinții rămâneau certați, iar copiii erau cei mai buni prieteni pe ascuns.

*Va urma!

**Articol susținut de Sterimar din dorința de îi ajuta pe părinți în creșterea sănătoasă (psihică, fizică, de orice fel) a micuților.