Sunt elev în clasa a VII-a, într-o școală de top din Capitală. Aș putea spune că, din exterior, totul pare perfect – școala are profesori buni, colegi care se pregătesc intens pentru concursuri și olimpiade, iar atmosfera ar trebui să fie una prietenoasă. Dar realitatea mea este diferită.
La noi, uniforma nu este obligatorie. Asta ar putea suna bine, dar, pentru mine, a devenit o problemă. Majoritatea colegilor mei se îmbracă cu haine de firmă – bluze cu logo-uri mari, adidași de sute de euro, geci de branduri pe care eu abia dacă le pot pronunța. Eu, în schimb, port haine obișnuite, cumpărate de părinții mei din magazine normale sau poate chiar primite de la rude. Așa că, inevitabil, am devenit ținta glumelor.
Bullyng-ul începe subtil, dar doare
Totul a început cu remarci „glumețe”:
- „Ce, ăsta-i treningul de la ora de sport sau outfit-ul pentru școală?”
- „Ai venit cu pantofii ăștia de la second-hand?”
- „Tu nici măcar nu știi ce e cool, sărăcie în viață!”
Apoi, râsetele au devenit mai dure. Într-o zi, unul dintre colegi a făcut o poză pe ascuns cu mine în timpul pauzei și a postat-o pe grupul clasei cu legenda: „Look-ul ieftin al zilei”. Mesajele au început să curgă: râsete, emoticoane care plângeau de râs, alte comentarii care să mă facă de rușine.
De ce nu le spun părinților?
M-am gândit de multe ori să le spun părinților prin ce trec, dar de fiecare dată mă opresc. De ce? Poate pentru că îmi e rușine. Cum să le zic că mă simt diferit doar pentru că hainele mele nu sunt scumpe? Cum să le explic că, deși mă asigură mereu că „nu contează ce porți, ci cum ești ca om”, în realitate, în lumea mea de adolescent, asta chiar contează?
Apoi, mai este și frica. Dacă le spun, poate vor încerca să vorbească cu profesorii sau cu părinții colegilor, iar asta doar ar înrăutăți lucrurile. Deja sunt ținta glumelor – nu vreau să fiu și „pârâciosul clasei”.
Cum mă simt cu adevărat
Sunt zile în care mă simt invizibil. Alteori, mă simt furios. Mă gândesc: de ce trebuie să mă conformez standardelor lor? De ce contează mai mult ce port decât cine sunt? Și, uneori, mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să cedez, să-mi rog părinții să-mi cumpere haine ca ale colegilor mei. Dar apoi îmi dau seama că asta nu m-ar face fericit.
Ce mă ține puternic
În ciuda situației, am învățat să mă agăț de lucrurile care îmi dau putere. Mă concentrez pe pasiunile mele, pe notele bune și pe visurile mele. Știu că lumea e mai mare decât clasa mea de acum și că, peste ani, cei care mă judecă astăzi pentru hainele mele nu vor mai conta.
Și, deși nu le spun părinților prin ce trec, găsesc alinare în lucrurile simple: o vorbă bună de la mama, o seară liniștită acasă, un joc video care mă ajută să uit de toate.
Dacă ar fi să dau un sfat oricui trece prin ceva similar, ar fi acesta: nu te schimba pentru ceilalți. Lumea nu va fi mereu așa. Și, chiar dacă nu pare acum, va veni o zi în care cine ești va conta mai mult decât ce porți.