Eram adolescentă, cu tot ce înseamnă vârsta asta: confuzie, căutări, dorințe și, mai ales, nesiguranță. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ce aveam să trăiesc în acei ani. Când te uiți în oglindă și te vezi „altfel” decât celelalte fete, e greu să nu te simți exclusă. Eu nu eram niciodată cea mai subțire din clasă, dar nici nu îmi imaginam că asta avea să fie o problemă.
La început, nu m-am gândit prea mult la kilogramele mele. Eram ocupată să fiu eu, cu visurile mele, cu prieteni și cu acele momente în care credeam că nimic nu mă poate răni. Dar într-o zi, totul s-a schimbat. O glumă spusă de o colegă, o vorbă aruncată pe la spate și o privire de la un băiat care râdea la bancă. „Ai văzut-o pe X? Parcă arată ca un sac de cartofi!” – au fost cuvintele care m-au lovit ca o palmă. Nu am știut ce să răspund. În acea fracțiune de secundă, am simțit o undă de căldură pe față și mi-am dorit să mă fac mică, să dispar.
De atunci, cuvintele lor au început să îmi bântuie mintea. Zilele de școală nu mai erau niciodată la fel. Fiecare glumă, fiecare râs auzeam ca un ecou, iar eu mă simțeam tot mai izolată. Găseam scuze să nu mă duc la activitățile sportive, pentru că nu voiam să fiu observată, să fiu jignită. Mă uitam în oglindă și mă vedeam tot mai mare, tot mai neplăcută. Kilogramele mele deveniseră o povară.
Simțeam cum mi se fărâmă încrederea în mine, iar anxietatea îmi strica fiecare zi. Îmi era rușine să vorbesc cu ceilalți, pentru că mă temeau că mă vor judeca pentru felul în care arătam. Am început să mă ascund mai mult, să nu mai iau cuvântul în clasă, să nu mă implic. Îmi era frică de ceea ce aveau să spună ceilalți.
Dar nu a fost doar despre cuvinte. Călătoriile în magazine cu mama au devenit un chin. Nu găseam niciodată haine care să îmi placă și care să mi se potrivească. Fiecare oglindă îmi arăta mai mult decât voiam să văd. Ajunsesem să evit să mai ies cu prietenii sau să mă implic în activitățile de grup, pentru că mă temeam că voi deveni subiectul unei noi glume.
Cu timpul, ceva a început să se schimbe. Nu din cauza cuvintelor lor, ci din cauza unei conversații pe care am avut-o cu mine însămi. Într-o zi, am privit din nou în oglindă. Nu cu ochii aceia care căutau doar defecte, dar cu un ochi critic care își dorea să se înțeleagă. Și am realizat că nu eram doar „greu de privit” cum credeam, ci eram o fată cu multe calități. Poate că nu aveam corpul perfect, dar aveam un caracter puternic, o minte creativă și o inimă mare.
A fost o schimbare subtilă, dar importantă. Am învățat că nu pot controla tot ce spun ceilalți despre mine, dar pot controla ce simt despre mine. Și am început să mă iubesc. Am început să mă simt frumoasă, nu pentru că toți ceilalți spuneau asta, dar pentru că am început să cred în mine.
Desigur, încă mai am zile când mă simt vulnerabilă. Dar acum știu că aceste zile nu definesc cine sunt cu adevărat. Am învățat să îmi iubesc corpul pentru ce este, nu pentru ce cred ceilalți că ar trebui să fie. Am început să înțeleg că frumusețea nu vine doar din aspectul exterior, ci din cum te simți în pielea ta. Și am învățat să nu mai permit nimănui să mă facă să mă simt mică, doar pentru că nu corespund unei imagini false de „perfect”.
Această călătorie a fost una greu de parcurs, dar m-a învățat că adevărata frumusețe vine din interior, din încrederea pe care o ai în tine. Iar dacă cineva vrea să mă judece pentru felul în care arăt, știu că este problema lor, nu a mea. Sunt mai mult decât câteva kilograme în plus. Sunt o persoană întreagă, cu vise, cu dorințe și cu tot ce contează cu adevărat.
