Viviana German-Potlog este educatoare și psiholog la o grădiniță din Capitală, dar coordonează și cursuri de balet și dansuri. Am stat de vorbă cu ea și am aflat cât este de dificil să educăm corect un copil și ce greșeli fac părinții în acest proces, dar și despre ce schimbări ar face în sistemul de educație românesc.
Maria Anghel: De cat timp sunteți educatoare?
Viviana German-Potlog: Să încep în spiritul meu vesel, sunt educatoare de când mă știu, undeva de pe la 4 ani când îmi puneam bunicii să deseneze după mine (zâmbește n.r.). Cu acte în regulă sunt de vreo nouă ani.
Câți copilați “v-au trecut prin mâini”?
Mulți, câteva generații, au fost situații în care am preluat grupa mijlocie, apoi mare și situații în care i-am avut tot ciclul de grădiniță. Am crescut împreună cu ei, am copii pe care îi cunosc de la nici doi ani, iar anul acesta pleacă la școală.
Cât de dificil este să îi dai o educație corectă unui copil?
Ușor nu este, având în vedere că fiecare vine cu resursele proprii, cu personalități diferite, cu obiceiuri și moduri de a vorbi, de a se comporta, cu răsfăț sau poate cu lipsă de afectivitate.
Pe toate acestea eu încerc să le descopar iar cu trecerea timpului să le șlefuiesc.
Fiecare copil este minunat în felul său, ține de noi, educatorii cât de mult vrem să-i oferim ocazia de a se deschide. Eu consider că fiecare copil este un boboc de floare, văd doar două posibilități în educație: se deschide sau se ofilește.
De aceea, am învățat să-i iubesc, să-i respect, să îi ascult, să îi învăț să-și rezolve problemele (grupa mare) atunci când acestea sunt minore.
Le dau aripi, nu le tai niciodată!
Care sunt cele mai grele situații pe care le-ați întâmpinat ca educatoare și cum le-ați gestionat?
Cele mai grele situații sunt acelea în care părinții nu acceptă ceea ce se întâmplă cu copilul său, fie că este vorba de o tulburare în dezvoltare/comportament sau pur și simplu au impresia că, copilul este perfect.
Am întâlnit părinți care-și doreau mai mult decât este cazul de la mine, și mă refer aici la a le oferi și mai multă iubire copilului, ceea ce practic este imposibil, pentru mine toți copiii sunt egali, îi iubesc pe toți în aceeași măsură.
Gestionez cu mult tact, calm și respect oricare dintre aceste situații.
Care au fost cele mai frumoase momente de care ați avut parte de când sunteți educatoare?
Nu știu dacă a existat vreo zi în care să nu fiu fericita posesoare a unui zâmbet din suflet, datorat unuia dintre copiii de la grupă. Copiii sunt atât de sinceri și haioși, am o mulțime de amintiri cu ei, milioane de îmbrățișări și port cu mine cuvintele “Vivi, te iubesc”.
Iubesc să-i știu bine, fericiți, ador să-i văd în fiecare dimineață să mă întrebe ce le-am pregătit, ce mai învățăm, ce mai meșterim.
La mine frumusețea se transformă în mândrie, sunt mândră de copiii mei.
Cum ați ales această meserie, ce v-a determinat să faceți această alegere?
Mi-au plăcut copiii încă din copilărie, în toate vacanțele de la bunici strângeam toți copiii să le “predau”, așa mă jucam, era clar că există o chemare pentru această meserie.
Uneori și meseria ne alege, eu asta simt!
Cât de grea este comunicarea cu părinții? Cum îi explicați unui părinte că trebuie să schimbe ceva în creșterea copilului?
A fost greu la început, dar după ce le-am câștigat încrederea a devenit facil, părinții cred în mine, iar eu sunt foarte corectă și deschisă, probabil că ei simt acest lucru și atunci înțeleg altfel când încerc să le ofer sprijin sau să-i îndrum.
Le explic franc, și le spun întotdeauna că pentru mine acel copil este cel mai important.
Sunt aproape și de părinte și de copil, le ofer tot suportul de care au nevoie ca respective situație să se regleze.
Niciodată nu-i spun unui parinte că ar fi bine să procedeze într-un anumit mod și greșit în altul, îi explic că putem încerca mai multe variante pentru a vedea ce i se potrivește acelui copil, pentru că dacă se potrivește la un micuț nu e neapărat să funcționeze la altul.
Oferiți-le părinților câteva sfaturi care să îi ajute să crească micuți fericiți.
Aș putea doar să-i îndrum și să-i rog să înțeleagă că un copil fericit este un copil care face ceea ce îi place și în ce crede!
*Investiți mai mult în timpul vostru împreună! Momentele petrecute în familie sunt cele mai benefice.
*Lasă-ți copilul să își asume riscuri, controlându-l, desigur, din umbră, astfel încât să nu îi creezi impresia că îi ghidezi în permanență alegerile, respectă-i inițiativele. Fiți alături de copil atât în momentele frumoase, cât și în momentele dificile. Părintele este cel care crede în propriul copil până la capăt, indiferent de reușite sau eșecuri. Aceasta este relația perfectă.
*După o zi întreagă petrecută la grădiniță copilul simte nevoia să împărtășească cu părinții ceea ce a trăit, să își comunice emoțiile pozitive sau negative. Este absolut necesar să îi acordăm timpul necesar, se dezvoltă relația armonioasă cu părinții și îi crește stima de sine. N-ar fi rău să-i povestești și tu ce-ai făcut la serviciu, o să-i placă!
*Să încercăm să nu-i mai inducem dorințele de a participa la anumite opționale (pe care cumva ni le-am fi dorit noi în copilărie.Un copil fericit este un copil care știe să profite de propria creativitate într-un domeniu care îi place. A-l ajuta să își dezvolte niște competențe, fără a-l obliga, este un lucru primordial pentru a-i ghida pașii pe drumul spre fericire.
*Iubire dar și fermitate!
Unde credeți că se greșește, în general, în educația care li se face micuților.
Nu știu dacă se greșeste undeva, cert este că întâlnim din ce în ce mai rar dascăli cu răbdare și empatie.
Copiilor li se acorda prea multa libertate acasă, de multe ori acest lucru se vede în comportamentul lor iar educatorii nu au timpul necesar să corecteze asta.
Am văzut părinți care consideră că ei știu ce este mai bine pentru copil, refuză și neagă orice afirmație și constatare pe care o vede educatorul.
Cei 7 ani de acasă sunt de fapt vreo patru, cinci de grădiniță, majoritatea copiilor petrec mai mult de 8 ore cu cadrele didactice.
Greșim când vrem copii buni, isteți, cuminți, căutăm să fie primul în clasă, să ia premii, să meargă la olimpiade, să facă dacă se poate și câteva opționale pe lângă. Eu zic să ne dorim mai mult copii fericiți, toți sunt înzestrați cu anumite calități, important este să le identificăm la timp și să-i susținem, dar fără a le pretinde reușite. Acestea apar când presiunea din partea familiei nu există!
Ce ați schimba în sistemul de educație dacă ați putea?
Aș vrea să existe profesori competitivi, bine angrenați în lumea socială, care să fie evaluați periodic.
Aș realiza o programă în asemenea mod încât copiii să iasă din școală plini de idei, de energie, de prieteni, și nu obosiți de teme, de profesori depășiți care le-au tot spus ce să facă, nu de ce să facă.
Suntem deficitari în ceea de privește teoria și punerea în practica, învățăm despre reacții chimice și solutii, dar prea puțini experimentăm și ajungem să ținem o eprubeta în mână și să manevram diverse substanțe.
Aș vrea ca la clasă copiii să fie încurajați pentru o gândire critică, să fie încrezători în capacitățile lor, să analizeze ceea ce se petrece în jurul lor, stabilindu-și fiecare un sistem de valori.
Aș schimba ghiozdanul acela care cântărește enorm.
Ministrul Învățământului aș vrea să fie cineva care a trăit recent experiența școlii românești.
Ce le recomandați părinților să facă atunci când au un copil cu tuse, febră? Știu că mulți îi aduc la grădiniță/școală chiar dacă riscă sănătatea propriului micuț, dar și pe a colegilor.
Eu aș sugera să învățăm să facem o triere corectă a copiilor care nu sunt în regulă în ziua respectivă. Dacă un copil a făcut febră cu o noapte înainte, dar dimineața este bine, părintele îl aduce la grădiniță administrându-i antitermice, spunând că a fost doar un episod trecător. Eu m-am confruntat de-a lungul anilor cu astfel de părinți care pun sănătatea copilului în pericol și bineînțeles a celorlalți.
Dacă nu este investigat la timp, acesta poate ascunde o răceală, gripă sau o altă boală a copilăriei.
Consider că părinții trebuie educați în acest sens, să nu uităm că sănătatea este primordială!
Eu am acum o grupă cu părinți raționali și empatici la orice se întâmplă cu copiii lor dar și cu ceilalți.
Un copil poate transmite cu ușurință celorlalți care au o imunitate mai scăzută. Să fim buni și responsabili cu sănătatea noastră!
Știu că sunteți și psiholog și profesoară de dansuri și de balet. V-ați dedicat viața celor mici. Dar nu e prea mult? Puteți să le duceți pe toate?
Niciodată nu e prea mult atunci când iubim ceea ce facem! Eu iubesc copiii, ei sunt lumea mea.
Nu m-am gândit că aș putea să renunț la una dintre aceste meserii, se îmbină perfect, am impresia că fără una dintre ele as fi incompletă.
Îmi place să fiu educatoare, psihologia m-a ajutat perfect să-mi cunosc mai bine copiii, părinții și bineînțeles că pot lua anumite decizii în ceea ce-i privește pe micuții speciali.
Iar baletul, este prima mea iubire, dansul îmi redă pofta de viață iar copiii abia așteaptă lecțiile, dacă ar fi după ei, ar face dans și balet în fiecare zi 🙂.
Educație + Psihologie + Balet + Dans modern = Împlinire
La ce îi ajută baletul și dansul pe micuții tăi?
Pe lângă faptul că îi ajută să se dezvolte fizic: coordonare, forță, echilibru, flexibilitate, îi ajută să se concentreze, aceștia se distrează foarte mult alături de alți copii iar relaxarea vine la pachet. Are rolul de a scădea nivelul de anxietate, este un mod de comunicare a trăirilor prin limbaj nonverabal.
Le îmbunătătește memoria, cei mici trebuie să rețină un ansamblu de mișcări în realizarea unor dansuri, iar prin repetiții continue, memoria le este stimulată.
Dansul înseamnă implicare și responsabiliate.
Articols susținut de STERIMAR.
