Mi-am petrecut ultimii ani într-un program atât de încărcat, încât uitasem aproape ce înseamnă să fii cu adevărat copil. Totul a început cu dorința părinților mei de a mă ajuta să fiu pregătit pentru viitor. „Dacă îți ocupi timpul cu activități educative, vei avea mai multe șanse să ai succes!” mi-au spus. Ei nu știau însă că, încetul cu încetul, am ajuns să nu mai am timp pentru nimic altceva. De fapt, nici măcar pentru mine.
Am început cu șah, la care am devenit destul de bun. Apoi, au venit japoneza și chineza – două limbi dificile, dar care, am înțeles rapid, îmi ofereau un avantaj în ochii părinților. Nu era suficient să mă opresc doar aici, așa că am adăugat și cursuri de ju-jitsu. „Sportul te va ajuta să fii disciplinat”, îmi spunea mama, așa că am continuat să merg și acolo. După școală, niciodată nu mă simțeam cu adevărat liber. Activitățile se înșirau una după alta, iar eu, deși obosit, nu aveam curajul să spun nimic. Credeam că așa ar trebui să fie viața unui copil: plină de activități și de învățătură.
Mi-am spus că am noroc că am atât de multe oportunități și că toată oboseala asta o voi înfrunta pentru că „e normal”. Dar, pe măsură ce timpul trecea, simțeam că încep să mă pierd. Ajunsesem să nu mai am nici măcar câteva minute pentru a mă juca sau pentru a visa. În fiecare zi eram copleșit de teme, de activități care se întindeau până seara târziu. Uneori nu mai aveam energie nici pentru a răspunde la mesaje de la prietenii mei sau pentru a ieși la un film. Nu mai știam când mă simțeam cu adevărat fericit.
Într-o zi, când mă simțeam epuizat, mi-am dat seama că nu mai pot. Nu mai puteam continua așa. Mă simțeam căzând într-o rutină obositoare și tot mai departe de lucrurile care îmi plăceau cu adevărat. A fost greu să recunosc că nu mai pot duce totul, dar în acel moment am găsit curajul să vorbesc cu părinții mei. Le-am spus că, deși toate activitățile erau importante, nu mai aveam timp pentru mine și că mă simțeam tot mai epuizat.
Părinții mei au fost surprinși, dar m-au ascultat. Am ajuns la un compromis: am ales să fac doar șah și chineză, activități care îmi plăceau cel mai mult, dar am renunțat la celelalte. Am ajuns să am mai mult timp pentru teme și pentru mine. În fiecare zi mă străduiesc să îmi organizez timpul mai bine, dar uneori, chiar și așa, mă simt copleșit de toate cerințele. Începutul a fost greu, iar zilele când mă simțeam depășit încă există, dar am învățat că este important să îmi pun limite și să îmi dau voie să fiu doar copil.
În acest timp am realizat că e normal să fiu obosit, dar nu este normal să renunț la ceea ce mă face fericit. Viața nu ar trebui să fie despre a îndeplini o listă nesfârșită de activități, ci despre a învăța echilibrul și despre a savura momentele de relaxare. Acum, îmi petrec serile mai liniștit, citind o carte sau jucându-mă cu prietenii. Și, în sfârșit, am învățat că este în regulă să îmi dau timp să cresc, să mă odihnesc și să fiu un copil, nu doar un mic adult cu prea multe responsabilități.
