„Bravo, ai desenat frumos!”
„Bravo, ai mâncat tot din farfurie!”
„Bravo, ai fost cuminte!”
E unul dintre cele mai folosite cuvinte în relația cu copiii. Spontan, la îndemână și, aparent, inofensiv, „bravo” pare o încurajare. Însă, atunci când este repetat excesiv sau folosit în mod automat, poate avea efecte nedorite asupra motivației copilului și asupra modului în care se raportează la propriile reușite.
De ce spunem „bravo” atât de des?
Pentru că vrem să-i încurajăm, să le arătăm că suntem mândri de ei, că îi observăm. Este un reflex bine intenționat, dar, în timp, poate deveni un „tic verbal” golit de conținut. Mai mult, poate transforma acțiunile copilului într-o goană după aprobare externă, în loc să hrănească motivația internă.
Ce se întâmplă când copilul aude doar „bravo”?
-
Devine dependent de validare externă. În loc să simtă bucuria reușitei în sine, va aștepta mereu laude.
-
Își pierde curiozitatea și inițiativa. Va căuta să „facă bine” în ochii adultului, nu să experimenteze sau să greșească natural.
-
Se simte apreciat doar când face ceva „corect”. Nu când încearcă, se străduiește sau e pur și simplu el însuși.
Mai ales în primii ani de viață, copiii au nevoie de laude descriptive, observații atente și validare emoțională, nu doar de etichete.
Laudă concretă și specifică:
-
„Ai folosit culori vesele în desenul tău!”
-
„Am văzut că ți-a fost greu, dar nu ai renunțat!”
-
„Ai avut grijă de frățiorul tău când a plâns. A fost foarte frumos din partea ta.”
Recunoașterea efortului, nu doar a rezultatului:
-
„Se vede că ai muncit mult la puzzle.”
-
„Ți-ai amintit să îți pui pantofii singur, ce organizat ai fost!”
-
„Ai avut răbdare să construiești tot turnul fără să-l dărâmi.”
Reflectarea sentimentelor:
-
„Pari tare mulțumit de ce ai făcut.”
-
„Ești bucuros că ai reușit!”
Astfel, îl înveți să-și observe și să-și înțeleagă propriile trăiri.
Lauda adevărată nu e despre noi
„Bravo”-ul clasic este, de multe ori, despre noi, adulții: ne exprimăm satisfacția față de comportamentul copilului. Însă adevărata validare nu vine dintr-un „bravo” rostit reflex, ci din atenția reală, din interesul sincer pentru ceea ce face și simte copilul.
Când spunem „Te-am văzut cum ai împărțit jucăria cu prietenul tău. A fost un gest frumos”, copilul înțelege ce a făcut bine și de ce contează. Nu mai acționează pentru a primi aplauze, ci pentru că simte sensul și valoarea gestului.
„Bravo” nu este greșit – dar spus prea des, automat și fără profunzime, devine inutil.
Cuvintele care clădesc cu adevărat încrederea copilului sunt cele care reflectă observația atentă, aprecierea efortului și conectarea emoțională.
Adevărata laudă nu sună a „spectacol”, ci a empatie și prezență:
„Sunt aici, te văd, contezi pentru mine.”
