Îmi amintesc perfect ziua în care am început să-mi pun întrebări despre băiețelul meu. Avea aproape doi ani și, deși era un copil vesel, jucăuș, ceva părea să fie diferit. Nu răspundea atunci când îl strigam pe nume, părea că preferă să se joace singur și avea un mod aparte de a-și alinia jucăriile, de parcă fiecare mașinuță trebuia să fie exact la locul ei. La început, am pus totul pe seama firii sale, poate a unei etape de dezvoltare. Dar, pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că nu era vorba doar despre o simplă întârziere.
Am început să caut informații, să citesc tot ce puteam găsi despre dezvoltarea copiilor. Am vorbit cu prietenii mei, cu familia, dar nimeni nu părea să fie îngrijorat în afară de mine. “Fiecare copil e diferit”, îmi spuneau. “O să vorbească atunci când va fi pregătit.” Totuși, instinctul meu de mamă îmi spunea că e mai mult de atât. Așa că am făcut pasul care, recunosc, mă înfricoșa: am cerut ajutorul unui specialist.
Diagnosticul a venit la scurt timp: tulburare din spectrul autismului. Am simțit că cerul îmi cade în cap. Îmi doream să fie o greșeală, să existe o explicație mai simplă, ceva care să se rezolve cu timpul. M-am simțit copleșită, speriată, vinovată – mă întrebam dacă am făcut ceva greșit, dacă am ratat vreun semn mai devreme.
Dar apoi mi-am privit copilul. Era același băiețel dulce, același copil care râdea când îl gâdilam, care își lipea fruntea de a mea înainte de culcare. Diagnosticul nu îl schimba pe el, ci doar îmi oferea mie o nouă perspectivă și o nouă cale de urmat. Am decis că nu mă voi lăsa doborâtă de frică, ci voi învăța tot ce pot pentru a-l ajuta să-și atingă potențialul.
Am început terapia comportamentală, am schimbat modul în care comunicam cu el, am renunțat la așteptările „normale” și am învățat să mă bucur de fiecare progres, oricât de mic. Primele luni au fost grele, dar am descoperit că băiețelul meu are o lume a lui minunată, iar eu trebuia să găsesc cheia pentru a pătrunde în ea.
Astăzi, după câțiva ani de terapie, răbdare și iubire necondiționată, băiețelul meu a învățat să comunice mai bine, să își exprime nevoile și emoțiile. Poate că nu urmează același traseu ca alți copii de vârsta lui, dar asta nu îl face mai puțin special. Am înțeles că a fi diferit nu înseamnă a fi mai puțin, ci doar a fi unic. Și ce comoară mai mare poate avea o mamă decât să își cunoască și să își accepte copilul exact așa cum este?
Dacă aș putea să-i spun ceva mamei care eram în ziua în care am primit diagnosticul, i-aș spune: “Nu te teme. Nu e un capăt de lume. E doar începutul unei povești diferite, dar la fel de frumoase. Și o vei scrie cu iubire, în fiecare zi.”
