Mă numesc Andrei și am 11 ani. Într-o zi, când eram în clasa a IV-a, am auzit pentru prima dată râsul lor, al colegilor. Nu mă gândeam la asta atunci, dar râdeau de mine pentru că părinții mei erau divorțați.
La început, am încercat să nu mă afecteze, dar nu am reușit. Nu înțelegeam de ce își bat joc de mine. Nu înțelegeam de ce pentru ei asta era ceva amuzant. M-am simțit diferit față de ceilalți copii. Toți păreau fericiți cu familiile lor, care erau întregi, iar eu… Eu aveam doar un tată acasă uneori și o mamă care trăia singură în altă parte. Am început să mă gândesc că poate eu sunt de vină pentru că părinții mei nu mai stau împreună. Poate că eu nu am fost suficient de bun.
În zilele care au urmat, râsetele și glumele lor au continuat. Mă simțeam din ce în ce mai mic și mai singur. Am început să nu mai simt nevoia să mă joc cu ceilalți copii. Cei din jurul meu nu înțelegeau, nu se gândeau cât de mult mă durea. În loc să mă simt parte din grup, mă simțeam ca și cum aș fi fost lăsat deoparte, ca un copil străin de orice conexiune.
Apoi, într-o seară, mi-am zis că poate ar fi mai bine să nu mai fiu. Mă simțeam atât de rău încât mi-am făcut singur rău. Am lovit pereții cu pumnii, mi-am tăiat pielea cu un cuțit din setul de școală… Am simțit un fel de ușurare atunci, ca și cum durerea fizică mă ajuta să nu mai simt nimic altceva.
Dar cu timpul am început să mă simt tot mai gol și mai îngrozit. Poate că nu voiam cu adevărat să mor, dar voiam ca durerea să dispară, voiam ca totul să se oprească. De aceea, mama m-a dus la psihoterapeut. Nu am înțeles prea bine ce înseamnă psihoterapia atunci, dar mi-a spus că mă va ajuta să mă simt mai bine.
La început, nu îmi plăcea deloc. Mă simțeam ca și cum vorbesc cu un străin și nu știam ce să-i spun. Dar, pe măsură ce treceau zilele, am început să înțeleg că, de fapt, aveam nevoie de cineva care să mă asculte. Am învățat să vorbesc despre ce mă doare, să spun ce simt fără să mă simt rușinat. M-a ajutat să realizez că nu eram eu de vină pentru divorțul părinților și că glumele colegilor mei nu aveau niciun sens.
După un an de terapie, lucrurile au început să se schimbe, chiar dacă nu complet. Nu mai simțeam nevoia să mă fac rău și am învățat să mă simt mai bine cu mine însumi. Am învățat să nu las cuvintele lor să mă rănească, chiar dacă uneori încă mă afectează.
Acum, când mă gândesc la ce s-a întâmplat, îmi dau seama că, de multe ori, copiii nu înțeleg cât de mult pot răni cu vorbele lor. Ei nu își dau seama că ceea ce spun poate lăsa cicatrici care nu se văd, dar care dor mult mai mult decât orice tăietură pe care o poți vedea.
Dacă aș putea să le spun ceva celor care au râs de mine, le-aș spune că trebuie să fie mai atenți la cuvintele lor. Că nu știu ce trece fiecare copil prin mintea lui și cât de mult pot răni printr-o glumă sau o vorbă spusă la mișto. Că este important să fim buni unii cu alții, chiar și atunci când nu înțelegem complet ce se întâmplă în viața unui coleg.
Poate că nu am ajuns încă acolo unde mi-aș dori să fiu, dar am învățat că există întotdeauna o cale de ieșire, chiar și atunci când te simți pierdut. Că, uneori, cel mai mare ajutor vine din interiorul nostru, atunci când începem să credem că merită să luptăm.
